Adio

Am fost trezita de dimineata de rugamintea aproape disperata a mamei de a o ajuta. Lupoaica noastra de 13 ani facuse atac cerebral , iar din cauza spasmelor musculare isi musca limba. M-am dus la frumoasa noastra catea de 60 de kg, crescuta cu grija si dragoste de cand era un ghemotoc de blana si am incercat sa o linistesc. Vedeam in ochii ei disperare iar prezenta sumbra a mortii nici nu te lasa sa plangi.
Cu toate ca tata este total impotriva actelor de genu, am hotarat toti sa chemam veterinarul sa o eutanasieze. In urma unui scurt control, ne-a spus ca e mult prea batrana ca sa-si revina total si ca , intradevar, am face o alegere corecta daca am adormi-o. Totul s-a terminat in 3 secunde, Xena (caci asa o chema) s-a linistit, i s-au relaxat toti muschii si a plecat la fel de spontan cum venise in viata noastra.
De 5 ani de zile, anual, ne moare cate un catelus. Cate un sufletel pe care l-am crescut de mic si care ne-a adus atata bucurie, pe care il consideram parte din viata si familia noastra. De 5 ani, de fiecare data cand ne plangem ca suntem nefericiti, parca primim inca o lectie.
Asa sunt oamenii pana la urma, pana cand nu vad ca se poate mult mai rau, nu isi apreciaza cu adevarat viata. Cred ca a venit momentul sa fim multumiti si fericiti cu ce avem. Iar daca nu suntem, acesta este momentul sa schimbam ceva, fara a ne mai plange de nereusitele noastre.

A voastra Blonda.