Lene

Mă trezesc dimineaţă, mă rog, dup-amiază şi deşi aveam un program încărcat am dat skip. M-am aşezat la loc în pat şi mi-am derulat în cap viaţa. Cu toţi oamenii care au intrat şi au ieşit din ea, cu toate învăţăturile pe care le-am tras, cu toate greşelile pe care le-am făcut şi pe care din prea multă speranţă le voi face din nou. Cred că sunt ceea ce se numeşte o leneşă a vieţii. Nu sunt genul de tipă care să ţină ură, să ţină supărare, să caute să se răzbune, să facă dreptate pe planetă şi să lase loc de interpretări.

Recunosc, sunt indolentă în ceea ce privesc răutăţile din jurul meu. Mă afectează, dar după un timp parcă nu mai contează. Parcă nici n-au fost, parcă nici nu mai recunosc situaţia. Încerc să mă feresc de situaţii dubioase, dar natura mea de om problematic cumva le atrage pe toate. E ca şi cum nervii mei ar fi testaţi la infinit, ca la un test de rezistenţă. Şi ai naibii, rezistă şi rezistă.

Unde vreau să ajung? La faptul că pentru mine, oamenii care au însemnat la un moment dat ceva, îşi au locul lor special acolo. Suflet sau inimă cum vrei să-l numeşti. Chimie, or nu chimie, miros, râsete, plânsete, discuţii, băute, reuşite. Adică, mi-e prea lene să schimb registrul de sentimente pentru o persoană. Mai ales de la bine la rău. Hai să-l numim un respect prostesc pentru trecut.

Şi nu înţeleg..oare cum pot unii să calce atât de tare pe trecut, să se prefacă că n-a existat nimic(pentru că nu concep că uită pur şi simplu) şi să înceapă să facă tot felul de mârşăvii, să judece, să mintă, să desfiinţeze. Să fie oare o problemă de frustrare?


Bruneta