Pleacă! Vino înapoi!

Aseară am avut o revelaţie! Mi-am dat seama că eu atunci când iubesc nu ştiu ce vreau. Iubirea îmi afectează mult mai tare logica, decât atunci când nu mă gândesc la nimeni şi pot să fiu realistă. Atunci când iubesc sunt atât de tâmpită încât sunt în stare să trec cu vederea măgării, ba chiar să-mi periclitez integritatea "în numele" rahatului de iubire.
Şi această revelaţie s-a format în jurul unei perechi de şosete primite cadou. Şosete pe care le arunc de colo-colo, le ascund prin dulap, le calc în picioare ca-n desene animate, trag de ele poate-poate s-or rupe şi mă-ndur să le arunc. Şi ale naibii nu se rup.. Şi nu mă lasă inima să le arunc.
Şi mai amuzant e că deşi nu le suport, dorm cu ele în fiecare seară. Mă uit la ele înainte să adorm, de parcă aştept să-mi zică săracele ceva..şi nimic.. Mă uit la ele când mă trezesc, chiar şi-acum, în rahat, mă uit la ele şi ma minunez de ce monument de penibilitate am ajuns.
Ce vreau eu de fapt? Mi-am transpus eu toate sentimentele într-o pereche de şosete? Oare dacă le arunc, arunc şi ce simt? De ce avem nevoie de obiecte care să ne chinuie, care să ne facă să ne amintim.. Ce? Ceva ce fuse şi se duse.. Şi care trebuie să rămână plecat chiar dacă se întoarce.


Bruneta